Doresc sa va prezint in cele ce urmeaza o poveste care are legatura cu cea ce sarbatorim zilele acestea , dar nu are absolut nici o legatura cu Rusaliile. Inante de a relata aceasta povestire bunul simt ma indeamna sa va spun ca aceasta povestire este un extras din cartea lui Gene Edwards intitulata "Nepovestita istorie"
Duminică, 5-8 dimineaţa
Este duminică 29 mai, anul 3o d. C. Este cam 5 dimineaţa. Soarele încă nu a răsărit.
Ierusalimul este încă în întuneric.
Uşile templului se deschid puţin. Un preot, singur, iese, coboară scările şi apoi merge pe
străzile Ierusalimului. Străzile, atât cât se poate vedea în negura dimineţii, sunt pline de
pelerini adormiţi, fiind aşezaţi peste tot pe caldarâm. Îşi croieşte drum prin labirintul de
oameni cufundaţi în somn, şi iese pe poarta cetăţii la loc liber. Este pe drum către ogorul din
apropiere, acelaşi ogor pe care îl cercetase cu exact patruzeci şi nouă de zile în urmă.
Preotul nu este singurul care este afară aşa devreme. Alţi câţiva sunt de asemenea în
picioare. Câţiva din ucenicii Domnului pot fi văzuţi căutând să-şi croiască drum printre
mulţimile adormite, de-a lungul uliţelor înguste ale oraşului şi urcând apoi scările unei clădiri
cu două etaje. (Clădirea este aşezată foarte aproape de templu). Noi ştim ce face preotul în
această dimineaţă deosebită de duminică, dar de ce sunt treji aşa devreme peste 1oo de
ucenici? Răspunsul poate fi găsit mergând înapoi la Paşte şi la evenimentele din următoarele
patruzeci şi nouă de zile. Doar cu ceva mai mult de şapte săptămâni în urmă Isus Christos
fusese răstignit la Paşte. Fiecare care participa la întâlnirea din camera de sus a fost un martor
viu la execuţia Sa. Cele două zile care au urmat după execuţie au fost cele mai întunecate şi
triste zile pe care aceşti bărbaţi şi femei le-au trăit vreodată. Întreaga experienţă a fost
zdrobitoare - aproape peste rezistenţa umană. Dar cu patruzeci şi nouă de zile în urmă toată
această tristeţe de nesuportat a fost transformată într-o bucurie inexprimabilă. De ce? Pentru
că atunci Maria Magdalena s-a întors de la mormântul lui Isus declarând că este gol. Mai
mult, ea insista că L-a văzut pe Domnul... viu!
În următoarele cinci săptămâni Domnul S-a arătat din când în când tuturor acestor oameni.
În a patruzecea zi după învierea Sa, El a stat puţin de vorbă cu un mic grup pe vârful unui
munte numit Muntele Măslinilor, lângă Ierusalim. Atunci El a dat ucenicilor Săi câteva
instrucţiuni. A ales apoi, în mod special, pe doisprezece dintre ei, i-a privit drept în ochi, şi lea
zis, „Voi veţi primi putere”. Apoi a spus tuturor acelora, care erau cu El să meargă în
Ierusalim şi să aştepte Duhul Sfânt. Când El a terminat de dat aceste scurte instrucţiuni, S-a
ridicat de la pământ şi a dispărut în ceruri.
Ucenicii au rămas un moment consternaţi. Nici unul din ei nu ştia ce, sau cine era Duhul
Sfânt, nici când acel ceva, sau cineva avea să vină. Dar din cauza celor câteva instrucţiuni ce
le fuseseră date ei s-au decis să meargă la Ierusalim, să închirieze o cameră mare unde să se
poată întîlni cu toţii şi după cum Domnul a spus, să aştepte. Cum nu ştiau ce altceva să facă,
au decis că cel mai bun mod de a petrece timpul este în post şi rugăciune.
Era încă întuneric. Cineva a început să cânte încetişor un psalm; alţii s-au unit cu el. Începea
cea mai istorică întâlnire de rugăciune din istoria omenirii!
Preotul de la templu a sosit la ogorul cu grâu, care era situat imediat în afara oraşului.
Primele raze ale soarelui au început să se împrăştie peste câmpul dinaintea lui. Cu şapte
săptămâni în urmă, în ziua sărbătorii primelor roade, acelaşi preot cercetase acelaşi ogor. Spre
deosebire de atunci când încolţiseră doar nişte muguri mici, acum câmpul era plin şi bogat cu
o recoltă coaptă de grâu. Sămânţa semănată în timpul Paştelui a ieşit şi s-a făcut un lan înalt şi
bogat, gata pentru seceriş. Preotul a păşit în lan şi a început să taie câteva spice. A strâns cu
grijă doi snopi, s-a întors şi a pornit înapoi către Ierusalim.
12
Întunericul făcea loc luminii. Ierusalimul a început să se trezească sub primele raze
strălucitoare ale dimineţii. Preotul a intrat în templu. Următorul pas important din ritualul
Cincizecimii era pe cale să înceapă.
Preotul a mers la o masă şi a început să treiere sămânţa din spicele pe care le adunase. Apoi
a luat o piatră rotunjită şi netedă şi a început să apese seminţele cu ea, mişcând-o înainte şi
înapoi. A continuat să apese până când au fost zdrobite toate. A măcinat în continuare până ce
sămânţa s-a făcut o grămăjoară de făină fină.
Preotul a adunat toată făina la un loc. A turnat cu grijă nişte apă pe ea şi a frământat-o până
s-a făcut aluat. Apoi a împărţit aluatul şi a făcut nişte pâini. Pâinile le-a băgat în mijlocul unui
cuptor încins. S-a dat la o parte şi a aşteptat.
Cuptorul era foarte fierbinte. În curând aluatul avea să fie pâine, preotul va băga mâna în
căldura cuptorului, de data aceasta pentru ca să scoată aluatul copt.
Doar peste câteva momente el va deschide uşa cuprotului, va lua pâinile şi le va duce la
altar punându-le înaintea Domnului. Oferirea darului va fi punctul culminant al Cincizecimii,
şi tocmai acesta urma să aibă loc.
Era cam ora 8 dimineaţa.
Rugăciunile din camera de sus deveniseră copleşitor de reale şi de îndrăzneţe. Prezenţa
Domnului era de asemenea foarte reală. Dintr-o dată s-a auzit un sunet puternic. Părea să vină
din ceruri. Era un vâjâit puternic, asurzitor. Se auzea tot mai tare şi mai aproape.
Camera aproape că s-a cutremurat sub furia suflării lui. Se întâmpla ceva de necrezut. Ce
era? Era viaţa de care vorbise Christos? Era Duhul Sfânt promis? Puterea pe care El a promis
să o dea? Împărăţia de care a vorbit? Un lucru era sigur, ceva ceresc era pe cale să atingă
Pământul.
Apoi s-a întâmplat ceva chiar acolo între ei. Sunetul vântului din ceruri a intrat în camera
aceea de pe Pământ. Acel sentiment minunat al realităţii, apropierii şi prezenţei lui Christos,
un simţământ pe care ei l-au mai experimentat doar când au stat chiar în prezenţa Lui atunci
când El era pe pământ - aceeaşi prezenţă glorioasă a umplut camera. Mai mult, era un
simţământ copleşitor al autorităţii Lui.
Dintr-o dată fiecare a ştiut!
A venit Duhul Sfânt! Suflarea divină era acolo - odihnindu-se pe fiecare persoană din
cameră. Întreaga cameră era plină, absolut plină, saturată şi revărsând pe deasupra, de Duhul
Sfânt. Prezenţa Aceluia i-a înconjurat şi i-a acoperit pe toţi.
Nu mai fusese niciodată aşa ceva, niciodată! Cineva a strigat. Un strigăt de bucurie
nemărginită s-a auzit. Apoi altul. Şi altul. Era expresia slavei şi gloriei ce I se dădea
Domnului pentru ce făcuse în mijlocul lor. Dar nu era posibil ca o fiinţă umană să dea o
expresie adecvată unui astfel de moment. Însă fiecare trebuia să încerce. Să opreşti lauda întrun
asemenea moment ar fi fost de neconceput şi imposibil. Bucuria tuturor credincioşilor s-a
unit într-un crescendo de laudă.
Preotul a scos pâinea din cuptor. A adus-o în faţa Domnului. Momentul principal al
Cincizecimii sosise. Pâinea era coaptă.
Sămânţa divină răsărise! Acea viaţă divină locuise odată într-un singur om; astăzi ea locuia
în mai mult de un om! Mai mult decât atât: aceşti oameni care aveau viaţa divină erau una -
un trup. Dar era mai mult decât atât. Duhul Sfânt venise. Şi mai mult: oamenii au fost
îmbrăcaţi şi saturaţi de acel Duh. Da, dar a fost mai mult. Este posibil? Putea fi mai mult
decât atât?
Da!
Preotul a ridicat pâinea înaintea Domnului. Sosise ziua Cincizecimii. Nu! Era mai mult
decât atât: ziua Cincizecimii se împlinise! Cel mai grandios eveniment din istoria creaţiei
sosise în sfârşit. Scopul divin pentru existenţa acestui univers în cele din urmă a început. Cel
mai măreţ gând pe care îl avusese Dumnezeu era în cele din urmă vizibil pe Pământ.
13
Ce era? Din acea zi, în oraşul Ierusalim, domnia şi Împărăţia pe care până atunci numai
Cerul le cunoscuse - în cele din urmă a invadat Pământul. Împărăţia Cerurilor atinsese
Pământul. Ce eveniment copleşitor. În cele din urmă Împărăţia lui Dumnezeu s-a lărgit! A
început ofensiva. Luase un nou teritoriu. Se stabilise pe acest pământ un cap de pod pentru
Împărăţia Cerurilor. Putea să pară ca fiind un început modest, dar era destinat să crească.
Ce se întâmplase?
Cel mai copleşitor eveniment din istoria umană. O sămânţă s-a transformat într-o pâine!
Se născuse biserica.
La un grătar cu fraţii din Vulpeni (localitatea în care am făcut misiune)
Am lucrat 2 zile împreună cu un grup de medici români şi americani care făceau o lucrare medicală în câteva sate din oltenia:
